Monografia comunei

Delta Dunării propriu – zisă nu ne oferă prea multe date din punct de vedere arheologic , deoarece cu condiţiile sale fizico – geografice mereu în schimbare , rămăşiţele ajunse în pământ nu se păstrează bine. În schimb, malurile Dunării, ca mai peste tot pe valea marilor ape, a fost un teritoriu dens populat din epoca pietrei şi până în zilele noastre. Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul judeţului Tulcea, cât şi al comunei Sfântu Gheorghe, au pus în lumină urme de locuire datând din paleoliticul mijlociu, a căror vechime este de aproximativ 120 OOO de ani. La sfârşitul neoliticului (începutul mileniului III î.Hr.) sunt atestate la gurile Dunării culturile Hamangia şi Gumelniţa. În epoca fierului , pe litoralul Mării Negre , se dezvoltă societatea geto-dacică. Geţii fiind „ cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Prezenţa geto – dacilor este ilustrată prin descoperirile arheologice de la Enisala , Murighiol , Garvăn , Sarinasuf, cât şi pe grindurile care împrejmuiesc localitatea Sfântu Gheorghe. Săpăturile arheologice şi documentele istorice au dovedit că pe braţul Sfântu Gheorghe se făcea în antichitate un comerţ intens , de la Malcoci spre răsărit , pe braţul Dunavăţ , pe Razelm spre Histria. Insula Peuce era o importantă insulă de la gurile Dunării , astăzi necunoscându – se exact locul unde a fost. Întrucât scrierile antice nu permit fixarea cu precizie a poziţiei sale , ea apare diferit localizată la autorii moderni. Grigore Antipa considera că insula Peuce a fost „ primul început al Deltei propriu – zise”, identificând – o astfel cu vârful Deltei.. I. G. Petrescu o identifică cu grindul Sărăturile. Un număr mai mare de cercetători localizează această legendară insulă la.sud de braţul Sfântu Gheorghe. Printre ei se află şi Vasile Pârvan. E foarte greu de apreciat care este presupunerea cea mai întemeiată. Totuşi , un adevăr poate fi reţinut, anume că principalele cercetări converg spre ideea situării insulei Peuce în cadrul Deltei sau în imediata ei apropiere. În legătură cu poziţia ei exactă , cea mai întemeiată presupunere poate fi considerată aceea care amplasează teritoriul cu acest nume la sud de braţul Sfântu Gheorghe. Pe acest braţ, până la Dunavăţ, se realiza un intens comerţ în antichitate şi insula Peuce era bine populată , constituind un loc de refugiu şi centru comercial important. Dacă această aşezare constituia un loc de refugiu era , fără îndoială , şi un loc de apărare. Or , pentru apărare se cereau anumite condiţii care nu erau îndeplinite de vreun loc din interiorul Deltei. Astfel , pe lângă condiţiile de salubritate ale locului ales , se cerea îndeplinită şi condiţia unei înălţimi naturale fortificate , care să domine aşezarea şi care să constituie totodată unu punct strategic şi de observaţie asupra unui orizont cât mai întins.

În localitatea Sfântu Gheorghe s – au făcut descoperiri arheologice între 1950 -1953 , când s – a construit actuala cherhana. S – au executat săpături cu draga , la adâncimi mari , pentru a forma un canal în faţa cherhanalei. Atunci au fost scoase la iveală dovezi ale aşezărilor umane existente cândva pe aceste locuri. Astfel de dovezi au fost : oseminte , oale din lut , monezi , stâlpi de stejar , cârlige pescăreşti forjate. O parte dintre aceste descoperiri au fost luate spre cercetare de oameni de ştiinţă. Săpăturile efectuate în zona Grindului Buhaz au scos la iveală noi urme ale civilizaţiilor trecute , care demonstrează evoluţia oamenilor şi a materialelor folosite în construcţie: cărămidă arsă , smoală , piatră. În colecţia Muzeului de Istorie din Tulcea se află material ceramic provenit din săpăturile arheologice, ce se referă la zona nord- dobrogeană şi la pătrunderea comerţului grecesc în lumea geto – dacă din nordul Dobrogei. Amforele descoperite pe linia Dunării , respectiv braţul Sfântu Gheorghe , jalonează principala arteră de comerţ a grecilor în lumea getică. În acest sens descoperirile de pe grindurile din Delta Dunării a ceramicii greceşti de la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. evidenţiază existenţa unor factorii comerciale ce funcţionau de ani de zile acolo, în scopul uşurării comerţului pe Dunăre. Au fost construite , probabil , în vederea depozitării produselor sosite pe calea mării , pentru a fi apoi transportate mai departe în ţinuturile getice şi pe ambele maluri ale Dunării. Nu se ştie cât au dăinuit, însă se bănuieşte că aparţineau Histriei , ale cărei interese comerciale au vizat gurile Dunării în secolele următoare. Pe baza materialului descoperit se poate stabili drumul comercial bătătorit de negustorii greci secole de – a rândul. Unul dintre aceste drumuri ar fi fost braţul Sfântu Gheorghe. În 1967 , cu ocazia dragării gurii braţului Sfântu Gheorghe , a fost descoperită o amforă de Chios, de mare capacitate, din pastă densă cărămizie şi portocalie. Transformarea Dobrogei în provincie romană în secolul I d.Hr. , cucerirea unei părţi a Daciei şi formarea celei de – a doua provincii romane au constituit cadrul politic , economic şi cultural necesar simbiozei populaţiei geto – dace cu populaţia romană alogenă.

În secolul al X – lea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră intră în componenţa

Imperiului bizantin. Prezenţa bizantinilor face ca în Dobrogea să pulseze o înfloritoare viaţă economică. Izvoarele istorice ca şi descoperirile arheologice consemnează numeroase centre prospere pe teritoriul Dobrogei , printre care şi cele de la gurile Dunării.

Localitatea Sfântu Gheorghe , veche aşezare de pescari , este atestată în documentele istorice din timpuri străvechi , mai exact din secolul al XIV – lea , când dezvoltarea economiei a favorizat creşterea rolului negustorilor italieni , îndeosebi a genovezilor , la gurile Dunării , în mod special remarcându – se teritoriul din jurul braţului Sfântu Gheorghe.

În acea perioadă, genovezii instituie un veritabil monopol în apele Mării Negre făcând comerţ cu peştele pescuit la gurile Dunării. Din acest motiv , în portulanele şi

hărţile din epocă , printre centrele economice importante de pe teritoriul Dobrogei este menţionată şi localitatea „SAN – GIORGIO”, Sfântu Gheorge de astăzi, pe harta genovezului Visconti, din 1318.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân , Dobrogea aparţinea Ţării Româneşti şi o parte din birul plătit de Mircea către Poarta otomană era peştele , precum şi accesul pescarilor turci în aceste zone. În 1417 , sultanul Mahomed I a ocupat cea mai mare parte a Dobrogei, cu excepţia câtorva cetăţi : Isaccea , Enisala şi gurile Dunării , care rămân sub controlul Moldovei şi al Ţării Româneşti.

În secolul al XV – lea locuitorii de la gurile Dunării au fost implicaţi în acţiunea de apărare a Dobrogei şi eliberare a teritoriilor ocupate de turci.

În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, războaiele ruso – turce se vor desfăşura şi la gurile Dunării , datorită dorinţei Rusiei de a ocupa aceste teritorii. Luptele au distrus ţinutul Dobrogei şi au provocat ruinarea economică a provinciei , iar populaţia a fost decimată sau împrăştiată.

Din spusele bătrânilor , acest sat este format în parte din pescari refugiaţi politic neoficial din Rusia , pe timpul împărătesei Ecaterina cea Mare , de frica oştirii ( în acele vremuri serviciul militar se făcea 25 de ani) , care , aşezându – se la gura acestui canal , fiind de meserie pescari şi vânători , au legat înţelegere cu negustorii greci , cărora le dădeau peştele prins şi vânatul în schimbul celor trebuincioase vieţii. Locuitorii actuali ai comunei sunt , în parte , urmaşi ai acestor refugiaţi de acum mai mult de 200 de ani.

Colonizarea zonei cu populaţie de origine slavă s – a făcut în mai multe valuri , mai mari sau mai mici. Primul mare val are loc în urma bătăliei de la Poltava din anul 1709 , când ţarul Rusiei , Petru cel Mare , trece la represalii împotriva celor care , sub conducerea hatmanului Ivan Mazepa ( care moare la scurt timp şi este înmormântat la Galaţi ) , au luptat pentru eliberarea Ucrainei. Cazacii luaţi prizonieri , sunt folosiţi la ridicarea Sankt Petersburgului , unde mor cu zecile de mii. Dintre cei scăpaţi , o parte fug spre ţinuturile aflate sub stăpânirea otomană în Dobrogea.

Cam prin anul 1735 , au venit aici şi zaporojeni (ucraineni), iar după ei, în urma unor alte colonizări făcute oficial , din interesele Imperiului otoman şi Imperiului ţarist , au mai venit din Rusia lipoveni , goniţi de patriarhul Nicon. După un timp oarecare , ivindu – se conflicte între ei şi ucraineni , lipovenii au plecat şi au format satele Jurilovca şi Sarichioi. Al doilea val mare s-a produs după anul 1775 , când ţarina Ecaterina a II – a, desfiinţează „ Zaporijsca Sici” ( formă de organizare militară a oştii ucrainene, cu centrul la Zaporijie ). O parte din cozaci cad în iobăgie , dar circa 8000 de zaporojeni , vin în zona Deltei Dunării, zonă asemănătoare ca peisaj şi bogăţie piscicolă cu cea a Niprului. Aici, găsind populaţia de ruşi

– lipoveni , protejată de cazacii veniţi din zona Donului mai înainte şi neajungând la o înţelegere cu stăpânirea turcă , sunt invitaţi de Imperiul austro – ungar să se aşeze în zona de vărsare în Dunăre a râului Tisa (Voievodina de azi). După câţiva ani, din cauze neelucidate încă, se reîntorc în Imperiul otoman şi se aşează la Seimeni Vechi (lângă Silistra). Primii români s – au aşezat pe aceste locuri la începutul secolului al XIX – lea , mai exact în anul 181O. În acest an , câţiva ciobani cu turmele lor , veniţi de la poalele Făgăraşului şi conduşi de un baci pe nume Niculea , s – au aşezat pe grindul ce astăzi poartă numele de Grindul Nicu. Denumirea grindului vine de la numele baciului, numai că, în timp, ultima silabă s-a pierdut.

În timpul campaniei lui Napoleon Bonaparte în Rusia, autorităţile ruseşti s – au retras din calea acestuia , iar iobagii ruşi au profitat şi s – au refugiat în Dobrogea. Ajunşi aici s – au răspândit în zona de nord – est a ţinutului , iar o parte , coborâţi spre mare , au convieţuit cu ciobanii lui Niculea. După războiul ruso – turc , din 1806 – 1812 , imperiul ţarist înaintează până la gurile Dunării şi Prut. În aceste condiţii , sultanul Mahmud al II – lea, cunoscând aversiunea cazacilor zaporojeni faţă de imperiul ţarist , din cauza căruia au părăsit vatra strămoşească , lasă în sarcina acestora apărarea Dobrogei pe linia Dunării , făcându – i stăpâni pe teritoriul cuprins de la Isaccea pe Dunăre în jos, iar pe uscat , pe linia ce uneşte Isaccea cu Babadag – Razim – Dranov , pe o lăţime de cca. 20 km. Centrul militar de la„ Zadunaisca Sici ” ( cazacii transdunăreni ) se organizează şi funcţionează pe braţul Sf. Gheorghe , la Dunavăţu de Sus , având dreptul la dotare cu armamentul acelor timpuri , interzicându – li – se artileria. Locul ales era protejat de ape , iar dinspre uscat s – a ridicat un val de pământ, a cărui urme se văd şi astăzi. Accesul în tabără era permis numai cazacilor ( femeilor nefiindu -le permisă intrarea în perimetrul taberei ).Pentru siguranţa transportului pe apă , a aprovizionării şi asigurării poziţiei strategice în caz de necesitate , cazacii zaporojeni ( hoholi ) luptă şi izgonesc pe cazacii de pe Don ( ruşi ) din Delta Dunării. Când situaţia o cerea, cazacii din„ Zadunaisca Sici “participau, alături de armata Otomană, la expediţii militare, fiind vestiţi pentru vitejia lor. Pentru serviciile aduse Sultanului , guvernul turc le plătea o sumă de bani.

În 1828 , izbucneşte un nou război ruso – turc , se convoacă„ rada cozăcească” ( adunarea cazacilor) şi se hotărăşte, cu mare majoritate, participarea la război alături de turci. Dar, din cauza faptului că şeful militar al cazacilor duce tratative secrete cu ţarul Nicolae I şi hotărăşte să treacă de partea ruşilor , situaţia cazacilor devine grea. Armata turcă distruge centrul militar de la Dunavăţ şi măcelăreşte 2000 de bătrâni şi copii , de etnie ucraineană , care nu au reuşit să fugă din calea lor.

După aceste evenimente , autorităţile turceşti au încercat reorganizarea cazacilor , încercând să – i treacă la religia islamică. Nereuşind, s – a renunţat la această iniţiativă. Religia ucrainenilor din Dobrogea a fost şi a rămas ortodoxă, în toate localităţile locuite de ei existând biserici aflate sub patronajul Patriarhiei Române. Desfiinţarea ordinului militar de la „ Zadunaisca Sici ” nu a însemnat scăderea populaţiei ucrainene din zonă. După acest război , fugarii din Imperiul ţarist , veneau în număr mare , să scape de rusificare şi iobăgie , în Dobrogea existând libertatea cultelor. Purtarea lor era duplicitară , dând ajutor turcilor pe faţă şi ruşilor în ascuns, în războiul din 1828 – 1829.

Devenite proprietatea statului , prin legea din 1882 , bălţile au fost lăsate de autorităţi la cheremul unor persoane pentru care noua provincie şi populaţia găsită aici erau o ocazie bună pentru îmbogăţirea rapidă. Odată cu revenirea Dobrogei şi regiunii Deltei Dunării la România , statul român a administrat pescăriile româneşti , inclusiv pe cele din Deltă , prin sistemul de arendă , care s – a dovedit dezastruos. Acest sistem a luat sfârşit în 1895 prin înfiinţarea unei regii de stat şi promulgarea primei legi în domeniul pescuitului în 1896 cu rezultate benefice asupra pescăriei. Dreptul de pescuit în perioada următoare s – a acordat prin concesiune , realizată prin licitaţie sau învoială. Legea din 1896 stabilea că nimeni nu va putea pescui într – o apă deschisă fără a avea consimţământul , în scris , printr – o carte de pescuit , de la proprietarul sau arendaşul dreptului de pescuit în acea apă.(art.9) . Colonizările dirijate, impuse din afară şi ostile intereselor româneşti, au împins treptat satele vechi în apropierea Dunării. Bălţile, luncile şi Delta Dunării ofereau populaţiei române riverane adăpost şi bogate resurse alimentare în prelungitele perioade

de nesiguranţă economică şi politică. Dar , chiar teritoriile locuite de populaţii alogene formau o zonă pastorală, cu numeroase stâne ale ciobanilor români , în special ardeleni , numiţi în Dobrogea mocani. Cele mai numeroase târle de oi veneau la iernat din satele transilvănene. Adesea , o parte dintre ciobani rămâneau în Dobrogea şi peste vară , spre a pregăti fânul pentru iama următoare. Unii dintre ei se căsătoreau cu fetele dicienilor (români dobrogeni) , devenind locuitori stabili. Germanii au apărut în Dobrogea în anul 1841 , venind din coloniile ruseşti. Bulgarii s – au stabilit aici venind din sud , din Balcani, şi din nordul Basarabiei. Ei au evitat să se stabilească pe malul Dunării din cauza inundaţiilor şi s

– au mutat în interiorul judeţului , dar câţiva au rămas în localitatea Sfântu Gheorghe.

Anul 1877 , anul proclamării independenţei de stat a României , a adus şi în Dobrogea eliberarea de sub multiseculara dominaţie otomană. La 14 noiembrie 1878 , Dobrogea revenea în cadrul graniţelor româneşti, prin Tratatul de Pace de la Berlin. Din cauza faptului că Dobrogea a fost alipită României abia în 1878, după Războiul de Independenţă, provincia nu a putut beneficia de reforma agrară a lui Al. I. Cuza din 1864. Împroprietărirea locuitorilor Dobrogei, deci şi a celor din Sfântu Gheorghe, s-a făcut abia după anul 1880.

În 1879 se înfiinţase deja Oficiul Poştal Sfântu Gheorghe , pentru poşta uşoară. Cursele se făceau cu cariole şi trăsuri pe ruta Sfântu Gheorghe – Sulina, o dată pe săptămână, iar după 1900, poşta va fi transportată pe Dunăre cu bărci şi şalupe. Pe timpul iernii însă, din cauza gheţurilor, nu se putea efectua transportul corespondenţei pe Dunăre sau prin canalele din Deltă. Singura soluţie era transportul ei cu căruţa , până la Gârla Împuţita , iar de acolo să fie preluată de căruţa trimisă de la Sulina. Mai târziu , în 1882 s – a construit la Sfântu Gheorghe un pichet militar . În 1892 este introdus telegraful , cu un serviciu limitat, iar în 1894 telefonul. Veniturile provenite din poştă şi telegraf de la Oficiul Sfântu Gheorghe au fost, în 1894 , de 2196 lei pentru telegraf şi 333 lei pentru poştă. Oficiul telegrafic avea şi un birou , iar satul era în legătură telefonică cu toate celelalte comune rurale şi urbane , aşa că, pentru afacerile de serviciu se putea întrebuinţa oricând telefonul.

În 1882 la Sfântu Gheorghe au luat fiinţă asociaţii de întrajutorare , prefigurând viitoarea organizare.

În 1907, când în întreaga ţară au avut loc lupte ale ţărănimii , ecourile răscoalei au

ajuns până în Delta Dunării. Pescarii au asaltat autorităţile judeţului Tulcea cu memorii după memorii.

Prima biserică a satului a fost construită în 1820. Ea a ars în 1880 şi a fost reconstruită în acelaşi an. În 1896 , cea de – a doua biserică a luat foc şi a ars toată şi din nou a fost refăcută.

În 1916 , după intrarea României în primul război mondial , situaţia devine dramatică pentru teritoriul Dobrogei , care a fost ocupată de armata bulgaro – turcă. Ocupaţia străină a blocat circulaţia pe Dunăre şi a dus la întreruperea transportului de produse pescăreşti. Zona litoralului , începând de la comuna Sfântu Gheorghe până la Sulina şi Chilia Veche era linia despărţitoare a frontului între armata rusă şi bulgaro – turcă. Armata rusă a ocupat poziţii de apărare în partea de nord a Dunării , iar limita frontului pe Dunăre era Ivancea Mare. Aici se dădeau luptele între armata rusă şi cea bulgară. Partea de sud a Dunării era ocupată de turci. Această zonă cuprindea Ivancea Mică ( km 19), Grindurile Frasin, Radu, Buhaz şi Canalul Turcului ( denumire primită din acea perioadă ). Trupele ruseşti organizau împreună cu unii localnici incursiuni pe Dunăre până la Ivancea Mare, desfăşurând lupte, folosind echipament din dotare (puşcă, mitralieră) sau recurgeau la metoda arderii bălţilor pentru a avea o vizibilitate mai bună. În primăvara anului 1917 toată armata rusă a fost evacuată cu ajutorul unor nave şi dusă la Văloi , în sudul Basarabiei , pe malul mării. Dar situaţia grea a Dobrogei , ocupată de Puterile Centrale , continuă. Accesul României la Marea Neagră era permis numai de – a lungul unui drum comercial până la Constanţa.

Dezastrul de la Dunăre a fost , printre altele , o cauză a semnării , la 7 mai 1918 , a înrobitoarei păci de la Bucureşti care printre alte prevederi avea şi pierderea Dobrogei de către statul român. Apăsătoarele condiţii ale tratatului nu au apucat însă să fie puse în aplicare şi nu au fost, cum se ştie, ratificate de Parlament , astfel că, după pacea de la Versailles , zona de care ne ocupăm a devenit parte componentă a României Mari. Satul Sfântu Gheorghe a continuat să rămână un sat izolat şi a avut parte de bucurii şi necazuri , de creşteri şi descreşteri economice , ca orice localitate aflată în această situaţie.

Documentele arată că cel mai important eveniment al perioadei este acela că împroprietărite începute aici după războiul de independenţă continuă prin legea de reformă agrară din 1921. Din procesului verbal întocmit la 27 aprilie 1922 aflat acum la Arhivele Naţionale, aflăm că această zi a fost stabilită pentru revizuirea lucrărilor de împroprietărire din comuna Sfântu Gheorghe.Toţi locuitorii, cu excepţia câtorva, aveau ca ocupaţie principală pescăria , şi ca atare nu au primit a fi împroprietăriţi în altă parte. Ei au cerut şi avantaje la pescuit , dar le – au fost refuzate. Au fost excluşi de la împroprietărire locuitorii care s – au mutat între timp , cei care nu s – au prezentat pentru a – şi clarifica situaţia militară şi aveau ca ocupaţie principală pescuitul , şi cei care depăşeau vârsta de 60 de ani şi nu aveau copii minori.

În 1920 s – a înfiinţat la Sfântu Gheorghe cooperativa„ Marea Neagră”, având 82 de membri, cu scopul de a apăra interesele pescarilor , iar pe de altă parte de a – şi procura alimente , instrumente , îmbrăcăminte. Cooperativa s – a împrumutat de la Centrala Cooperativelor şi de la alţi diverşi creditori cu sume foarte mari. După câţiva ani de belşug , în 1929 , ea dă faliment, neputând satisface cererile de ajutorare ale membrilor săi. Aceştia recurgeau la împrumuturi de la cherhanagii sau la comercianţii pescari pentru hrană, îmbrăcăminte , scule , angajându – se să le aducă acestora peştele prins şi nu cooperativei.

Perioada dictaturii carliste şi a războiului au constituit perioade grele din istoria

satului. Delta Dunării constituia , prin aşezarea sa naturală , mai ales prin porturile dunărene şi ieşirea la mare , o zonă strategică importantă în planurile militare. De aceea, s – a acordat o atenţie deosebită acestei zone a ţării.

În timpul celui de – al doilea război mondial , reţeaua telefonică a fost întreruptă din cauza bombardamentelor. Organele comunale au fost nevoite să ia măsuri pentru

consolidarea stâlpilor şi întreţinerea reţelei telefonice în bune condiţii , pe toată întinderea comunei.

În 1942 se construieşte un dig de apărare împotriva inundaţiilor, o staţie meteorologică.

La 23 august 1944 o pagină de istorie s – a întors, o lume s – a prăbuşit, o alta s – a ridicat .Anii regimului comunist au însemnat şi pentru locuitorii din Sfântu Gheorghe ceea ce au fost pentru întreaga ţară. Au fost înfiinţate cooperative ale pescarilor, au fost desfiinţate cârciumile particulare, mărfurile se aduceau de la Tulcea în mod raţionalizat etc. Dar viaţa locuitorilor a mers înainte.

Începând cu 1946, la Sfântu Gheorghe este atestată existenţa căminului cultural „ Ştefan cel Mare”

, unde se desfăşurau serate literare , serbări , cu ocazia diferitelor evenimente , concursuri de coruri , jocuri şi costume naţionale. În 1950 a fost construit noul sediu al căminului cultural, din fondurile sindicatelor şi se numea„ Clubul Pescarilor”, care a fost dat în folosinţă în 1955. În perioada 1963 – 1970 comuna s – a modernizat : s – a reamplasat staţia meteo , care din 1969 are un local propriu , s – a înfiinţat o brutărie.

Tot cam în această vreme (1962- 1971 ) s – a construit şi uzina electrică ( numai după 1994 satul a fost racordat sistemului electric naţional ).

În deceniile 7 şi 8 se organizau la Sfântu Gheorghe tabere de creaţie literară, în colaborare cu redacţia revistei„ Tomis “, ceea ce constituia un prilej de documentare şi realizare a unor seri de poezie şi a unor întâlniri cu oameni de cultură, poeţi, critici literari, cu importanţă deosebită pentru localitate.

În decembrie 1989 sătenii au privit revoluţia la televizor. Ca în orice localitate izolată, schimbările sunt aici încă şi mai încete decât în restul ţării, dar ceva tot se schimbă. A reapărut iniţiativa particulară, comerţul s – a mai îmbunătăţit , la fel şi comunicarea şi informaţiile. Preţul transporturilor face însă ajungerea în zonă prohibitivă, ceea ce impietează asupra dezvoltării turismului , o importantă sursă de venituri pentru săteni , pescuitul merge tot mai greu din pricina poluării Dunării şi de aceea satul progresează foarte încet , cu toate eforturile depuse de harnicii săi locuitori .