La începuturi, vatra satului Sfântu Gheorghe a fost pe grindul Buhaz, vizavi de locul unde este acum localitatea. Majoritatea oamenilor sunt haholi, o ramură a cazacilor zaporojeni, oameni harnici, aspri și mândri. Ei respectă calendarul pe stil vechi, când sărbătorile sunt decalate cu 13 zile față de cele ale celorlalți ortodocși. Denumirea inițială a localității a fost Sacra Peuca (Insula Sacră), fiind prima insulă formată de aluviunile Dunării. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1318, pe harta navigatorului Pietro Vesconte. Alături de Pangallia, Constanza și Solina, apare și denumirea San Georgio. Se presupune că aceste nume reprezentau traducerea în italiană a denumirilor indigene de către genovezi. În lucrarea de excepție a căpitanului M.D. Ionescu numită „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea“, se face o scurtă descriere a tărâmului: „Sf. Gheorghe, în turcește Kadîrlez, e un sat fondat în secolul al XVIII-lea de pescari ruși, care au făcut și biserică. A împrumutat numele de la cel al brațului, care așa se numea din Evul Mediu, probabil de la genovezi“. Mai departe se spune că satul este o comună rurală și ocupă o suprafață de 52.000 de hectare, din care 72 de hectare formează vatra satului. Are o populație de 829 de suflete, majoritatea ruși. „Case sunt 144 și 10 prăvălii. Școală și biserică sunt în sat.“
Căpitanul spune că „tot satul e o pescărie al cărei stăpân este italianul Iani Milan. Katîrlezul are forma unui dreptunghi cu strade drepte, largi și plantate pe margine cu arini. Casele sunt toate deopotrivă de înalte, simple și curate. Peste tot domnesc ordinea și înfrățirea. De remarcat este luxul femeilor în acest sat. La marginea țării s-ar crede că ai de-a face cu sălbatici, dar nu este așa. Prin Sulina, femeile își comandă îmbrăcămintea în străinătate“, mai scrie M.D. Ionescu.